Coșmarul unei nopți de vară!
Un text de dr. Alexandru Zamfir, expert interculturalitate în cadrul REF Romania și asistent universitar la Catedra de Limbă și Literatură Rromani, Universitatea București
Vara nu e un anotimp oarecare, parcă e o cu totul altă lume! Timpul și spațiul capătă parcă alte dimensiuni. Vara este o lume aparte, cu mirosuri specifice, gusturi, culori, trăiri și-amintiri mai presus decât un simplu anotimp. Iar totul se amplifică mai ales când ești copil!
Probabil nu întâmplător ziua de 1 iunie a fost declarată Ziua Internațională a Copilului.
Dar cum o fi fost vara lui 1942 pentru unii dintre copiii romi, spre exemplu, a căror deportare forțată a început chiar pe 1 iunie, conform datelor consemnate în rapoartele Inspectoratului Jandarmeriei Române? Desigur, la vremea respectivă nu se sărbătorea Ziua copilului pe 1 iunie, aceasta fiind configurată la nivel intenațional doar prin anii 50, dar precis copiii sărbătoreau vara și pe vreme aceea, chiar și fără o zi oficială stabilită în calendar.
Deportarea copiilor romi în anul 1942 a fost, însă, pe cât se poate de oficială, cu date riguros consemnate chiar și cu privire la zilele din calendar, fapt care reiese cu prisosință și din documentul intitulat „SITUAȚIE-NUMERICĂ privitoare la evacuarea țiganilor nomazi și nenomazi în Transnistria”. Căci numărătoarea pare să fi fost extrem de amănunțit și precis realizată, iar numărul copiilor romi deportați e unul care ar trebui să ne dea fiori reci ca gheața, chiar și-n plină vară! Mă rog, termenul folosit la vremea respectivă, inclusiv în acest document oficial, era cel de „țigani”, chiar daca noi știm prea bine astăzi cu toții că termenul corect, din multe puncte de vedere, este „romi” – dar parcă nici asta nu ne încălzește cu nimic în acest context, mai ales în plină vară.
Iar date și cifre despre romii deportați în acea perioadă, dintre care, iată, mai mult de jumătate au fost copii, găsim astăzi în multiple surse. Cele care fac referire strict la regiunea Muntenia[1], spre exemplu, indică într-un raport despre romii deportați de pe teritoriul rural al județului Prahova faptul că dintre cele 57 de persoane deportate au fost „26 de copii cu vârste cuprinse între doi ani și 16 ani”. Tot în acea vară, județul Buzău „a fost tranzitat de către 3.973 de persoane dintre care 55% erau copii”[2]. Iar dacă cifrele și procentele sunt uneori date reci, care nu ne transmit nimic, sau nu mare lucru, vreți să știți oare care erau numele copiilor? Tușa, Iorga, Ioana, Joica, care au plecat cu un catâr și o căruță cu mama Maria și tatăl Gheorghe, sau Sinamida, Voisa, Răduța și Jeana[3], care au plecat doar cu mama lor Sanda, tatăl fiind poate pe front, luptând pentru patrie. Cu ce-o fi fost oare îmbrăcată Răduța în dimineața plecării? O fi apucat oare să mănânce ceva? Sau măcar să bea apă? Ce-o fi apucat oare mama să pună în prea puținul bagaj pe care avea voie să-l ia? O fi pus oare și vreo jucărie? Sau le-o fi spus fetelor că vor găsi jucării acolo, în „Țara făgăduințelor”, care e de fapt un tărâm al jucăriilor cu mii de păpuși pentru Sinamida și mărgele de toate culorile pentru Voisa, cu rochițe înflorate pentru Răduța și o tricicletă roșie strălucitoare pentru Jeana, așa cum și-a dorit ea dintotdeauna!
Iar Sanda nu a fost sigura femeie care a fost forțată să plece singură cu copiii din locul în care s-au născut și au crescut, într-un alt loc, departe, departe de casă și departe de a fi ce li s-a promis c-o să fie, ce n-avea să fie nici pe departe acasă! Astfel că au fost multe văduve, precum Aurica Voicu[4], văduvă de război, înregistrată pentru deportare împreună cu cei doi copii ai săi, unul de doi ani și altul de 10 ani. Nu am numele lor aici să vi le zic, dar vă pot spune că Aurica era din Pitești și locuia pe strada Costache Negri nr. 1. Cum arăta casa? Nici asta nu știu, dar poate era proaspăt văruită, cu alb și un brâu de un albastru deschis, cu un pridvor mic și două trepte de lemn pe care copiii stăteau adesea așteptând-o pe mamă să vină din piață. Și erau și copaci în curte: doi meri (phaba cum le spuneau copiii) chiar la poartă, un liliac la fereastră, puzderie de vișini și un nuc imens în spatele curții cu o umbră deasă că te răcoreai numai când o vedeai din stradă. Nu era chiar ca în „La Țigăncile” lui Eliade, dar era o umbră la care s-a tot gândit Aurica în arșița verii lui `42 pe lungul drum spre Transnistria.
Știu, nu sunt date oficiale, nu a stat nimeni să numere copacii din curțile romilor deportați, și nici amintirile de pe prispele caselor pe care ei, părinții și bunicii lor le depănau în serile târzii de vară. Jandarmii au numărat doar oamenii, atât cât îi considerau oameni, și cel mult animalele și alte bunuri pe care le mai avea (și pe care oricum le-au confiscat ulterior). Dar dincolo de cifre și statistici, reale și extrem de valoroase mai ales din perspectiva cercetării, care trebuie și e bine că se face, aceste cifre, îmbrăcate uneori și cu nume, au fără îndoială și o poveste, sau mai multe povești (cel puțin 25.000 de povești, conform datelor oficiale înregistrate în rapoarte). O parte dintre povești s-au întors, prin cei care au supraviețuit Holocaustului romilor, sau Samudaripen cu e numit în limba romani. O altă parte, însă, aproape jumătate, au rămas acolo la Bug, cum e numit popular, poveștile lor fiind îngropate de frig, foamete și boli necruțătoare.
Pe 2 august, în plină vară, pe lângă comemorarea oficială, stabilită, iată, și printr-o Rezoluție a Parlamentului European din 15 aprilie 2015, iar în România prin Legea nr. 124/2020 ca zi națională de comemodare a Holocaustului romilor, invitația mea este să ne gândim și, sau mai ales, la poveștile de viață, și de moarte, sau pe viață și pe moarte în cele mai multe cazuri, ale romilor care au suferit în acea perioadă. Și da! Să ne gândim în special la copii și la ce au îndurat ei în vara anului 1942, sau în toamna și iarna ce au urmat și la cum s-au gândit ei poate în gerul din mijlocul nopții la zilele de vară, din vara aceea, sau din verile trecute, la mirosurile specifice, la gusturile și culorile lor preferate, la amintirile lor, sau ale altora, si la visele din nopțile de vară, care să le mai aline poate coșmarul din nopțile de iarnă de acolo.
[1] Ioan Valentin, Negoi, Deportarea romilor din Muntenia în Transnistria în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, Cetatea de scaun, Târgovișete, 2023, p. 196.
[2] Ibidem, p. 164.
[3] Ibidem, pp.162-163.
[4] Ibidem, p. 268.
