Sclavia romilor, o formă de servitute mult mai dură decât rumânia/vecinia
Autorul textului | Valentin Negoi, profesor doctor în istorie și realizatorul proiectului RomStoria
Ilustrații | Cărți postale “Salutări din România”din arhiva lui Ciprian Necula, președinte Roma Education Fund.
Deși prezența romilor în spațiul românesc este mai veche de 600 de ani – prima informație datând din anul 1385 – și, chiar dacă se scrie și se publică din ce în ce mai multe studii și articole despre ei, romii continuă să rămână parte a unui trecut ,,fără prea multă istorie”[1]. Iar motivul este simplu: istoria romilor nu a fost transmisă de ei înșiși, ci de Ceilalți, în calitatea lor de observatori.
În multe state din Europa, romii sunt atestați documentar ca oameni liberi. În Croația, în 1462 romii sunt menționați ca oameni liberi într-un document în care un ofițer local era instruit să returneze opt monede de argint unor romi pe nume Vlahus și Vitanus.[2] Într-o altă cronică, călugărul dominican Hermann Cornerus semnala sosirea unor călători străini necunoscuţi – în Alamania – care mergeau spre coasta germană. În aceeaşi perioadă, romii apar și în Alsacia. În cronica municipală de la Strasbourg este menționat faptul că în anul 1418 au sosit acești „zeyginger” care aveau cu ei destui bani şi ,,nu ar fi făcut rău nici unei muşte.”[3] În același timp, în Țara Românească, încă de la prima atestare documentară, romii apar în documentele vremii ca robi/sclavi.
Faptul că în Țara Românească și în Moldova romii au fost sclavi timp de aproape 500 de ani este ceva de netăgăduit. Acest lucru nu i-a oprit pe unii istorici români să susțină că robia în spațiul românesc a fost o binecuvântare pentru romi deoarece în restul Europei, deși erau liberi, ei ar fi dus-o, de fapt, mult mai rău. În plus, rumânia și vecinia, formele de servitute pentru țăranul român, ar fi fost cu mult mai grele decât sclavia romii. Probabil că acestor istorici le este greu să admită că poporul român, care a fost mai mereu victimă a marilor imperii, a fost la rândul său un asupritor prin ținerea în sclavie a sute de mii de romi, vreme de atâtea secole. Poate fi acesta un motiv pentru care acești istorici încearcă să pasteleze, să ofere o formă mai umană sclaviei, o formă de servitute care îi permitea stăpânului să-i vândă, să-i schimbe, să-i doneze, să profite sexual de fetele rome în funcție de bunul plac?
În acest articol vom analiza diferențele dintre rumânia/vecinia țăranului român și sclavia romilor din Țara Românească și Moldova. Am evitat, atât cât a fost posibil, citarea în mod obsesiv a surselor și a citatelor întrucât acest articol nu emite pretenția de a fi alcătuit riguros din punct de vedere științific ci, mai degrabă, urmează un model investigativ. Mai mult, scopul nostru nu este de a arăta că țăranul român trăia cu mult mai bine decât romii, pentru că cu siguranță existau romi care trăiau mult mai bine ca unii rumâni. Este clar faptul că ambele categorii sociale erau exploatate de boierime și de biserică. Dorim să arătăm că, la nivel general, robia chiar era pe treapta cea mai de jos a societății românești și că romii erau cei mai oropsiți dintre toate categoriile sociale aflate în dependență față de stăpân.
Mici explicații asupra termenilor istorici utilizați
Robie sau Sclavie? Conform lui Constantin C. Giurescu, cele două cuvinte desemnează același lucru, diferența între ele o face limba în care a fost scris documentul medieval. În documentele scrise în slavonă, romii erau denumiți Robi. Iar în documentele scrise în latină, romii erau numiți Sclavi.[4] Din acest motiv am decis ca în acest text să folosim ambele variante.
Conform lui Ioan Aurel Pop, termenul Rumân vine din latinescul Romanus. Inițial toți cei din Valahia erau denumiți rumâni. Asta până când s-au format clasele sociale, iar rumân a devenit termenul folosit pentru un țăran dependent. Termenul Vecin vine din slavonă și desemna țăranul român din Moldova dependent de boier.[5]
Constantin C. Giurescu susține că principala caracteristică a rumâniei era dependența față de stăpân. Rumânul trebuia să asculte de domn, de boier sau de călugării din mănăstiri. În schimbul dreptului de a trăi pe moșia stăpânului, rumânul din Țara Românească și vecinul din Moldova aveau ca principală obligație să lucreze la tot ceea ce îi cerea acesta. Trebuiau, de asemenea, să-i ofere dijmă din produsele câmpului și să-i plătească dări pentru vitele pe care le creșteau.[6]
Ce a însemnat robia în spațiul românesc? Conform lui Viorel Achim, în studiul său ,,Țiganii în istoria României”, în organizarea socială a Țărilor Române, robii formau o categorie aparte. Printre toți oamenii care NU erau liberi, robii se aflau pe treapta cea mai de jos a societății. Ceea ce le definea condiția socială era nu doar lipsa libertății personale, ci faptul că ei nu aveau personalitate juridică.[7]
Robul era întru totul
proprietatea stăpânului său, figura între bunurile mișcătoare ale acestuia. Stăpânul
putea dispune de robul său după bunul plac. Îl punea la muncă. Îl putea vinde
sau schimba cu un alt bun. Îl folosea la plata unei datorii. Îl lăsa moștenire.
Diferențele și asemănările dintre cele două forme de servitute: sclavia și rumânia din Țara Românească sau vecinia din Moldova
- Atât rumânia/vecinia, cât și sclavia se transmiteau urmașilor
Dacă rumânia/vecinia era moștenită doar pe linie paternă, sclavia se transmitea pe ambele linii, maternă și paternă. Ce înțelegem prin asta? Femeile rumânilor nu împărtășeau aceeași soartă cu bărbații lor, ele nefiind rumânce. De exemplu, dacă un rumân putea face dovada faptului că mama sa nu era căsătorită când l-a născut, atunci el scăpa, el era un om liber. Acest argument l-a adus și Tudor a lui Stan din satul Găvăneștii de Sus, județul Buzău, când a dorit să scape de rumânia pe care episcopia Buzăului a revendicat-o asupra satului în care s-a născut, inclusiv asupra sa.[8]
Fie că discutăm de eliberare din rumânie sau slobozire cum se zicea în acea vreme, fie că vorbim de ,,punere în rumânie”, toate aceste lucruri vizau doar partea masculină. De exemplu, când Stanciu și Dumitru din Baia s-au hotărât să elibereze din rumânie pe Oprea și pe Ivan, aceștia s-au referit doar la bărbații din familie, ,,ei și feciorii lor câți Dumnezeu le va da[9]”. La fel s-a întâmplat și atunci când Șerban din Slănic a hotărât să se vândă spre rumânie vistierului Stroe: ,,să se știe că m-am vândut dumnealui, eu și cu feciorii miei câți avem și câți dumnezeu ne va da[10]”.
În ceea ce privește sclavia romilor, ea s-a transmis și asupra femeilor, acestea apărând singure sau alături de soții lor în momentul unei vânzări sau donații.
,,Iarăși a întărit domnia mea slugii domniei mele, Pătrașco paharnic și fratelui său, Giura logofăt, o țigancă, anume Stana, de la Tudosie, fiul lui Stoica din Ohabă, pentru 18 unghi aspri…”[11]
2. Obligațiile față de stăpân
Rumânii sau vecinii aveau trei obligații principale față de stăpânii lor: găleata, datul (dijma) și lucrul. Conform tradiției, dijma (obligația) reprezenta a zecea parte din produsele pe care le recolta țăranul român, cu excepția legumelor sau fructelor din grădină, destinate consumului propriu. Ca formă de excepție de la această regulă, la porumb se practica datul a opt știuleți de porumb la pogon, iar la vie se dădea o vadră (zece litri) de vin din 20. Țăranii mai aveau obligația să transporte produsele datorate la casa stăpânului.[12] Existau și multe abuzuri din partea boierilor asupra țaranilor, aceștia fiind obligați să muncească cu mult mai mult decât prevedea cutuma locului care ținea loc de lege.
Până la jumătatea secolului XVIII-lea îndatoririle sclavilor romi variau în funcție de stăpânul pe care îl aveau. De exemplu, robii domnești, în schimbul unei dări anuale, care era de doi galbeni, conform lui Viorel Achim, puteau să umble liberi prin țară și să-și practice meseria. De regulă căldărarii, aurarii sau zlătarii beneficiau de acest ,,lux”.
În ceea ce-i privește pe robii particulari sau ai mănăstirilor, obligațiile lor față de stăpân erau fixate conform unui drept nescris, o normă care era transmisă prin tradiție. Pe lângă obligațiile față de stăpân, robii particulari erau puși de către domnie uneori să plătească măcar parțial anumite sume de bani sau să presteze diferite munci.[13]
În Moldova, în anul 1646, Cartea românească de învăţătură stabilea pentru întâia oară drepturile şi obligaţiile sclavilor romi. Astfel, robul care era cumpărat, donat sau schimbat avea datoria să-şi ajute stăpânul. În cazul în care nu se supunea, trebuia să suporte consecinţele. Stăpânul putea să impună o pedeapsă sclavului său care trebuia aplicată ,,cu măsură”, fără însă a avea drept de viață și de moarte asupra acestuia. Jupânița Marica a depășit această limită și a omorât doi copii de romi. Acest lucru a atras indignarea domnului și a boierilor și a judecat-o pe boieroaică care, în cele din urmă, a scăpat fără nicio pedeapsă.
În jurnalul său de călătorie din Țara Românească, Robert Walsh nota în 1824 despre romi că ,,și așa de mare este degradarea la care au fost duși, încât dacă unul dintre ei este omorât de stăpânul său, nu se mai dă nici o atenție acestui fapt; dacă însă a fost omorât de un străin, moartea sa este plătită cu o amendă de optzeci de florini”.[14]
3. Femeile și obligațiile pe care le aveau față de stăpân
După cum am arătat mai sus, rumânia sau vecinia se transmiteau numai pe linie bărbătească, femeia neîmpărtășind soarta bărbatului, ea nefiind rumâncă. Acest fapt nu se aplica și în cazul femeilor rome, ele fiind în stare de sclavie individual sau alături de soții lor. Soția unui rumân nu avea nici o obligație față de stăpân, dar nu putem spune același lucru și despre soția unui rob.
,,Ei întâmpină, că vecinii, ferească D-zeu, nu sunt robi, numai țiganii sunt robi în Moldova, care cu femeile și copii lor slujesc, în toate zilele, pe stăpânii lor. Cât despre vecini, ei sunt săteni mijlocași, fără de moșie, care slujesc ca și lăturalnicii, pe când femeile lor stau acasă, nimeni cerându-le vre-un serviciu.”[15]
Femeia romă avea obligația să muncească alături de soțul ei sau singură pentru stăpânul pe care îl avea. Din nefericire, obligațiile pe care femeile rome le aveau față de stăpân nu se limitau doar la treburile gospodărești. Dintre drepturile boierilor asupra roabelor nu au lipsit nici cele cu caracter sexual. Despre privilegiile sexuale exercitate de boieri asupra roabelor rome ne vorbește academicianul Andrei Oișteanu într-un studiu de-al său.
,,Țiganii vătrași nu cunoșteau altă lege decît bunul plac al stăpânului, care nu se sfia să-i smulgă soțului soția, să ia mama de lângă copii ei și să profite de fata tînără când i-o cerea interesul sau dăstrăbălarea”.[16]
Există dovezi care atestă numeroase cazuri de viol și în rândul soțiilor rumânilor sau vecinilor. Diferența dintre cele două situații era dată de faptul că pentru femeile rome violul a devenit atât de “normal” în mentalul colectiv încât romii credeau că este un lucru absolut firesc ca boierul să profite de fetele din familiile lor.
,,…Chiar și vătaful țiganilor era uimit de reținerea acestuia: Atuncea pentru ce mai ești boir…dacă nu uzezi de privilegiile sexuale.” [17]
4. Vânzarea de copii
Spre deosebire de rumâni sau vecini ai căror copii nu erau vânduți și nici despărțiți de familiile lor, vânzarea de copii romi, separarea lor de părinții lor a fost o realitate istorică. În această situație s-a aflat și copilul rom pe nume Crăciun care, în trei zile, a ajuns să fie vândut de trei ori. La rândul lui, postelnicul Pătrașco și fratele său Pană au vândut pe copilul Stoica postelnicului Marco pentru suma de 3500 de bani.[18] Vânzarea de copiii în Moldova s-a încheiat abia în 1766, când domnitorul moldovean Grigore Ghica a legiferat că ,,de azi înainte împărțeala de copii de țigani să nu mai fie”.
5. Rumânii puteau deține sclavi însă robii nu puteau deține rumâni
Consider că cea mai importantă diferență între rumânie/vecinie și sclavie este dreptul de proprietate a unuia asupra celuilalt. Astfel, rumânii puteau deține robi, însă sclavii nu puteau deține rumâni.
Rumânii se puteau slobozi (a se elibera din rumânie) dând la schimb un sclav, pe când sclavii romi nu se puteau elibera din robie dând la schimb un rumân. Pe 7 august 1645, Popa Șerban din Drăgoiești județul Ilfov împreună cu fiii săi s-au răscumpărat din rumânie de la mănăstirea Snagov dând la schimbi doi robi romi.[19] La rândul său, Mihai, fiul lui Radu din Sârbi, s-a eliberat din rumânie de la mănăstirea Câmpulung dând la schimb o roabă pe nume Ana.[20]
În concluzie, ceea ce dorim să subliniem este că sclavia romilor a fost mai dură ca rumânia sau vecinia. Bineînțeles, opiniile noastre nu pot avea un caracter absolut, nu putem afirma că toți robii din spațiul românesc trăiau mai prost ca rumânii sau vecinii. Ceea ce afirmăm noi este că, la nivel general, situația romilor a fost mai rea în comparație cu a celorlați.
- Becky Taylor, Romii. O istorie culturală, Editura Paideia, București, 2021, p.7.
- Becky Taylor, op.cit. p. 28.
- https://rm.coe.int/sosirea-in-europa-fise-de-informare-despre-istoria-romilor/16808b190d
- Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. II, Editura All, București, 2000, p. 338.
- Ion Aurel Pop, Românii în secolele XIV-XVI: de la ,,republică creștină” la ,,restaurarea Daciei”, în Ioan Aurel Por, Ioan Bolovan (coordonatori), Istoria ilustrată a României, Editura Litera, București, 2016, p. 165.
- Constantin C. Giurescu, op.cit. p. 335.
- Viorel Achim, Țiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998.
- Constantin C. Giurescu, op.cit. p. 336.
- DRH – B, Țara Românească, vol. XXX, doc. 327.
- DRH – B, Țara Românească, XXXIV, doc. 20.
- DRH – B, Țara Românească, XXXIV, doc. 25.
- ***Istoria Românilor, vol. VI, Editura Enciclopedică, București, 2002, p. 164.
- Viorel Achim, Țiganii în istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 39.
- Petre Petcuț, Rromii. Sclavie și libertate. Constituirea și emanciparea unei noic ategorii etnice și scoiale la nord de Dunăre 1370-1914, Editura Centrului Național de Cultură al Romilor, București, 2016, p. 83-84.
- Gheorghe Panu, Cercetări asupra stărei țăranilor în veacurile trecute, pdf. p. 309
- Andrei Oișteani, Sexualitate și societate. Istorie, religie și literature, Editura Polirom, București, 2018, p. 521.
- Ibidem, p. 539.
- Adrian Nicolae Furtună, Sclavia romilor în Țara Românească, Editura Centrului Național de Cultură a Romilor, București, 2019, p. 27-28.
- DRH – B, Țara Românească, vol. XXX, doc. 231, p. 277-278.
- DRH -B, Țara Românească, vol. XXXVII, doc. 8, p. 8.
